Proiectul "Lucian Blaga"

Coşmarul - vise şi aripi

În dimineţi ce se-nfiripă sub geana de lumină,
Îngenunchind, îmi sorb puterea să-nfrunt apocalipsul,
Ce-n suflet naşte minunea speranţei ce se-nchină,
La zborul scânteilor de-aramă ce-mi scrie acatistul.

Un nou tratat de pace… sau încrâncenata luptă?
Destinul va decide aruncând în cer cu zarul,
Iar sfinţi îndoliaţi, plângându-şi aureola ruptă
Jelesc mahmuri prin colţuri, ce-a fost cândva altarul.

În zări întunecate, cad cruci arzând pe ruguri,
Iar vântul, ce-aduce-n nări miros de carne arsă,
Împraştie pe drumuri ocean de necrologuri
Şi-mi stinge în vârtejuri lumina de pe masă.

CLXIII – stări de spirit

Natura s-a îmbolnăvit...;
E palidă şi suferindă.
Îi curge nasul – lac sub geam
Iar frunzele..., de vânt,
Se-adună până-n grindă.

Icnind..., tuşind...,
Că-i vreme rea,
S-ascunde pe sub straşini
Şi suferă iubirea mea
Cu-n umăr gol,
Fugită de prin mlaştini.

Stau şi-o privesc şi plâng şi eu;
Un corb ne stă pe umăr...
Uitându-mă pe geam, în gol,
Zărindu-mă ca-ntr-o oglindă.
Anii-au trecut… Câţi au rămas?
Azi nu vreau să-i mai număr.

Mormântul - vise şi aripi

Ploaia ce-mi cade pe frunte şi-n palme,
Pe obrajii murdari de pământ,
Îmi despică universu-n silabe,
Şi m-afundă mai mult în mormânt.

Săgeţile ce îmi străpung tot trupul,
În noapte, fac ca pieptul să-mi tresară
În lung suspin, agonic; ploaia,
Îmi ia la ţintă viaţa, de aseară.

Cu răni ce-nsângerez nisipul,
O groapă-mi sap în necuprinsul zării
Şi-n loc de cruce, voi aşeza o poartă-n care,
La infinit, vor bate valurile mării.

CLXII - stări de spirit

Plouă...
Cerul gri, fără orizont,
În spate îl duc;
M-apasă, mă chinui’ și doare...
Este toamnă de mult.

Plouă...,
În suflet cu lacrimi
Săpând în maluri de lut.
Pe uliți fumul se-ndeasă
Născând din pământ.

Și plouă
Cu frunze întruna,
Prin vânt dansând agonia...
Ferestre cu obloanele trase
Refuzând simfonia.

Plouă...
În plopi mai cântă doar corbii
În ceața ce-acoperă totul,
Cu felinare aprinse,
Pe drum, mai umblă doar morții.

Sacrificiul - vise şi aripi

Realitatea este compusă din puncte de vedere,
adevărul este fără echivoc...

Ai murit şi te-am acoperit cu cerul,
să-mi fie sprijin pentru aripi...
Potop de grindină, a fost să-mi frângă zborul
născută din teama-ţi fără margini.

Ce nu-nţelegi?
Eu sunt doar clown-ul
ce îşi cânta iubirea-n pieţe...,
un saltimbanc ce ai lovit cu pietre
crezând că are mii de feţe.

Pe eşafod, zdrobindu-mi aripile şi-aşa frânte,
Din disperarea de a-mi diseca pe viu durerea,
ai reuşit ca teama să-ţi dispară
Acoperindu-ţi trupul cu veşmânt de doliu...
şi-nsângeratul suflet,
cu linţoliu.

Ce nu-nţelegi? Că teama ţi-a fost armă?!
Te-ai sinucis iubito...
şi-acum eşti moartă.

Acum..., eşti doar stăpâna visului, ce-noată-n lacrimi
sclipind ca stelele, în cerul lumii mele...
atâta timp, cât mai există-n noi speranţă
că-n inerţia aripilor căzute fără vlagă
se mai ascunde încă, un strop de viaţă.

CLXI - stări de spirit

Doamne, cum pot să stăvilesc furtuna?
Mi-s aripile frânte, înfipte-n stâlpi de gard;
De e să mor acum..., îmi e totuna,
Deja covor de frunze îmi ţine azi de cald.

Ascuns în stelele căzute,
Mustind de ploi sub paşii apăsaţi,
Mă-neacă clipele de mult trecute
Sub nouă ceruri negre şi nori întunecaţi.

Dar Doamne..., spune-mi!
Cum pot să stăvilesc furtuna
Când ceaţa ne cuprinde-atât de-adânc,
Încât nici steaua Ta nu mai răzbate
La căpătâi, sâ-mi lumineze pe mormânt?

Copaci albiţi de propria cenuşă,
Aprinşi în depărtare pe post de lumânări,
Veghează agonia lumii care,
Se-acoperă de-a-ntregul cu fumul lor din zări.

Fântânile secate de apă, de sânge, de sudoare,
Acum sunt galerii de şobolani
Din alte orizonturi şi lumi şi zile trecătoare
Cu dragoste... împărtşită doar pe bani.

Of..., Doamne!
E mult prea frig fugit din case
Şi vântul suflă-n inimi a pustiu...
Zdrobindu-mi trupul, golind de carne, oase,
Timpul, călăul, rânjeşte,
Spunând... că este prea târziu.

Doamne..., Tu spune cum să stăvilesc furtuna...,
Zăpada ne va fi acoperit din nou curând
Linţoliu rece se-aşterne-n dimineţi într-una
Şi lumea, ca naiva, se bucură de ea râzând.

Încă un vers...

inspirată de poemul "Cerc" al Leonidei Lari

Tânjind amarnic după versul tău
Aripa mi-e sculptată-n piatră
Şi zborul mi se frânge-n gratii mai mereu...
Tu-n vers mă iartă.

Cu rugăciuni şi lumânări aprinse
Înclin tot cerul pe o parte,
Un vers să ţi-l implor, cu stele ninse,
Într-o noapte.

Mă iartă dar..., că vina nu mi-e mare;
Un vers ajuns-am să cerşesc...
Că fără poezie, întreaga-mi lume moare
Încă un vers..., atâta îmi doresc.

Unui vis

Ar fi deajuns să ceri iertare
Să îmi promiţi că nu mai faci
Şi-ai construi o punte nouă
Din trandafiri şi mii de maci.

Un curcubeu ţi-ar fi cunună
Sub cerul tot, primit în dar
Cenuşa dragostei să-nvie
Prin stelele sacrificate pe altar.

Sărut de-acum pământul negru
Ce poartă paşii mei spre casă
Îmbrăţişând tot universul...
La piept, cu rochia-ţi de mireasă.

M-aş dărui chiar astăzi ţie
De-aş ştii că-n taină 'ţi pare rău
Că ai plecat lăsând în urmă
Pe mine-n viaţă... eu, iubitul tău.

CLX - stări de spirit

Firesc ar fi să mor odată...,
Lăsând în urma mea doar scrum,
Vărsând cea mai rămas în călimară,
Pe coala de hârtie, să mă prefac în fum.

Firesc ar fi ca focul să se-ntindă,
Să ard pământul tot cu el
Şi-apoi să ar prin oase calcinate,
Cu inima turnată în lamă de oţel.

Prins între două lumi

Întind braţele...
cuprinzând tot universul zilelor trecute.
Picături de rouă îmi inundă fruntea şi ochii
Curgând râuri pe obraji
până in colţul buzelor mute.

Cu fiecare pas prin galaxie
Mai arunc o clipă in fântâna timpului
Prima..., sau poate cea de pe urmă
în jocul prostesc al dorinţelor ce se vor împlinite.

La fiecare răsărit al atâtor sori
Mai mor cate o zi
sau îmi las furată o viaţă,
Evident,
a mea de fiecare dată,
Iar apoi o iau de la capăt
Alergându-ţi prin inimă ca un dor...

Voi trece prin copilărie
Orfan,
Fără stele-mamă.
Împiedicându-mă în razele de lună,
Plângând singur pe o Cale Lactee lăturalnică,
Voi creşte galopând cu caii tăi sălbatici.

Adolescenţa îmi va da aripi de foc
Şi voi străluci în palmele tale
Făcute căuş
Încercând să mă prindă...
Sau poate, furişându-te în grădină
Să priveşti stelele în toiul iernii
Îţi voi aprinde trupul pe rugul dragostei
Încălzindu-ţi pântecul
De unde mă voi naşte lumină.

Marea şi nisipul

Amintiri se zbat în lanţuri grele
Ca bilele de-oţel, rănind pământul
În nopţile cu cerul plin de stele
Şi lună ce-şi ascunde-n zâmbet trupul.

De mână cu eternitatea mută,
Pustiul îmi aşterne-n suflet zarea –
Prietenul meu bun, de vreme multă;
Îmi cântă la ureche marea...

Cu valuri roşii în apus de soare
Spălându-mi rănile încătuşate
Mă face să visez la evadare
Tot promitându-mi... viaţă după moarte.

Îmbrăţişându-mă în miez de noapte,
Furând puţin câte puţin din mine,
Săruturile ei insinuante
Şoptesc, cântându-mi... “orice lângă tine”.

LIV - (stări de spirit)

Embed Code

Îmi dansează pe umeri tot cerul
Şi stelele zburdă întruna râzând;
Se prind în horă şi norii
Şi ploile toate îmi sapă mormânt.

Vântul se joacă nebunul…,
Furându-mi din clipe, cântând;
Copac desfrunzit pân’ la ramuri,
M-acopăr de frig, cu pământ.

Cioturi de crengi imploră toţi sfinţii,
O soartă jucată de ei la barbut;
Mi-au rămas doar visele… şi dorul…,
Ce-aprind lumânări suspinând.

Cândva, tot ce-am numit a fi “zborul”,
Acum e-ngropat în pământ
De popi cu sutana murdară
Sub cerul albastru, cântând.

CLXIX - (stări de spirit)

Tac zările în sufletele noastre,
Singurătăţi se-ntrepătrund…
Cu aripi frânte…
Încerc s-aprind văpaie ruguri către stele
Cu focul dinăuntrul meu abia mocnind.

Dorm visele şi dorurile toate…,
În nopţi cu gheare-nfipte-n asfinţit,
Scâşnind din dinţi în ton cu nebunia
Furtunilor ce ne despoaie de amintiri,
Brăzdând obrajii palizi în clipele cuminţi.

E-atâta linişte în jur, încât ne doare...
Fantome de corăbii zac incendiate-n port –
Exorcizări...; bătându-mă în cuie pe catarge
Sau flagelându-mă în miez de noapte,
Lovindu-mă cu pietre şi dându-mi foc...

Abisul ne este orizontul,
Pleoape grele ne-nchid în colivii
Cu gratiile făcute din razele de lună –
Acea dorită plajă...,
O lume în care paşii au umbre sângerii.

Singurătate (acrostih) - definiţii personalizate

Străzi paralele converg spre-un univers absolut,
În pieţe…, pustii de doruri sau vise,
Nimicul luând locul unor feţe ce plang,
Gasind cuib în mâini ce se frâng tot mai triste.
Umbre de vieţi se-ascund în case de lut,
Răspunzând agonic chemărilor noastre,
Aşteptări… strigate în cor, pe ton prefăcut,
Tăinuind drame în spatele obloanelor trase.
Atârnând trofee, zile trecute sau vânând clipe rămase…
Trecători prin viaţă rămânem – sinucigaşi încă din faşă.
Existenţă subtilă şi palidă bântuită de-angoase
Apasă umeri de soartă lăsaţi, făcându-i cocoaşă.

Ultima carte

(mulţumesc pentru trandafir, M.A.)

Am ţinut în mână o carte...
Ochii au citit-o, buzele au rostit-o...
În şoaptă –
Silabă cu silabă, cuvânt cu cuvânt;
Răstălmăcind-o prin mine,
Cu fiecare filă,
Cu capul în nori, cu inima visând...
Esenţialul – l-am pierdut.

Am ţinut-o în braţe...
Frază cu frază, construind amintiri
Pentru mai târziu sau poate... din contră,
Pentru acel timp prezent trăit în pustiu.
Uitată sub vreo pernă...;
Imagini alb-negru, acelaşi vis efemer
Îmi inundă nopţile toate
Cu lacrimi nascute din vise – les enfants a la mer.

O carte citită..., ştiu bine acum,
Se naşte odată cu tine, trăieşte prin tine
Şi moare pe rug, făcându-se scrum.
(vebwell)

Desculţ, prin viaţă, înainte...

Dacă şi ţie îţi par ciudat...,
De ce să mă mai mire gloata?
Eu... sprijinindu-mă-n toiag,
Voi merge înainte.
Desculţ, călcând în piatră apăsat,
În spate îmi voi duce soarta;
Lovit cu pumnul de cel drag
Îmi văd de drumul meu, cuminte.

Unde mă duc?! ...şi către ce mă-ndrept?!
E-atâta drum în faţă,
Încât nici eu nu reuşesc să văd;
Nu ştiu..., există doar speranţă.
Prefer alei călcate rar,
În nopţile pustii... şi ploile mărunte;
Astfel, un trecător ce m-ar putea zări,
Nu s-ar mira de lacrimile mele mute.

Eu şi rănile ce dor..., vom merge înainte
Tot căutând un cimitir cu cruci de lemn,
Toate, pe-un singur nume şi-un singur epitaf,
O promisiune poate..., fără cuvinte multe:
“Ochi pentru ochi... şi dintre pentru dinte”.
(vebwell)

Iubire (acrostih) - Definiţii personalizate

Iarna îmi bate la uşă,
Urlând în vânt nebunia
Bătrânelor mele vise-nmuiate
În sânge de păsări lovite
Rănite în zborul spre lună,
Erijând în hotărâri de viaţă sau moarte.
(vebwell)

Vise şi aripi

Visele toate prind aripi
Şi-acoperă cerul ca smoala
Şi plouă într-una cu lacrimi
Născând pe lume-ndoiala.

Şi plouă cu sânge şi-i doliu;
La mine în suflet sunt treze
Şi soapta şi visul şi dorul
Viselor toate uitate-n amieze.

Şi plouă în suflet cu doruri
Şi-acoperă cerul cu vise,
Zburând pe rând câte una
Clipele trec şi sunt triste.

Copac rămas fără stoluri,
Scrâşnind din dinţi, aştept vijelia
Nopţilor lungi ca şi anii
Şi-a iernilor ce-aduc nemurirea.
(vebwell)

Estivală

Cu vreascuri-amintiri ce-mi cântă la picioare,
Nu reuşesc decât să ard pe jumătate
Pe-un rug clădit din visele deşarte,
Şi apriga dorinţă să trăiesc...
Voi obosi să scormonesc în sobă
Printre cărbunii neaprinşi,
S-aprind un foc..., mi-e inima prea udă...,
Un cub de gheaţă vrând ca să topesc.

Dar duc în mine focul nopţilor de vară
Şi ard vâlvătaie la fiecare răsărit de Lună,
Ca dimineţile..., scăldate în răcoare,
Să mă găsească prefacut în zgură.
O nouă zi caniculară
Cu grade mult trecute de treizeci,
Mă-ntâmpină la geam cu braţele deschise;
Mă cheamă şi suspină... şi-o doresc.
(vebwell)