Unui vis
Ar fi deajuns să ceri iertare
Să îmi promiţi că nu mai faci
Şi-ai construi o punte nouă
Din trandafiri şi mii de maci.
Un curcubeu ţi-ar fi cunună
Sub cerul tot, primit în dar
Cenuşa dragostei să-nvie
Prin stelele sacrificate pe altar.
Sărut de-acum pământul negru
Ce poartă paşii mei spre casă
Îmbrăţişând tot universul...
La piept, cu rochia-ţi de mireasă.
M-aş dărui chiar astăzi ţie
De-aş ştii că-n taină 'ţi pare rău
Că ai plecat lăsând în urmă
Pe mine-n viaţă... eu, iubitul tău.
4 Comentários:
Sunt vis, nu pot să cer iertare,
promisiuni nu vreau să fac,
o punte nouă nu-şi mai are rostul,
iar noul rol provoacă-atâta trac,
promisiuni şi-atâtea curcubee,
atâtea vise dornice să nască,
cenuşa dragostei deşi e încă vie,
nu poate decât monştri ca să nască.
sărutul tă, ca rochia mea albită,
sunt jalnice-ncercări de a mai fi,
îmbrăţişând tot universul,
păstrează-ţi visul pentru-a doua... zi.
de vrei să-mi dărui sufletul din nou,
efemeridă fără drept de plată,
în contul meu sunt doar păreri de rău
şi-o inimă... o inimă uitată...
Ooof!... Coşmare...
Cu stânga te închin
Pământul despica-s-ar
Să-nghită-al tău venin.
Să te îneci cu zoaie
Hulit şi de nebuni
Păcatul, nicio ploaie
Să spele-a tale vini.
Trăznite-ar toţi cu biciuri
În cer şi pe pământ
Trăi-ve-ai doar în beciuri
Să curme-al tău cuvânt.
Hrănite-ai cu noroaie
Chiar de ţi-e versul bun
Să călăreşti butoaie
Şi gâtul să îţi steie
În funii cu săpun.
Coşmar? Coşmar îi spui tu inimii rănite?
Şi cu blesteme-arunci în sufletul inert?
Uitate-s toate câte-au fost odată?
Oare-am să pot cândva ca să te iert?
Îţi curg pe gât noroaiele, sudoare,
Le scuipi bolborosind amarnic chin,
Cu paşi de rit păgân calci în picioare
Altarul meu şi-al tău destin!
E-n mânat ta azi clipa ce blesteamă
Dar nu uita că ea se-ntoarce înapoi.
De buzele-ţi fierbinţi nu mă mai cheamă,
e-n mâna ta... zeiţă sau... gunoi.
iluzii si meniri
oameni si priviri
patrund spre adancimi
descoperindu-ma
totdeauna mi-e teama
ca pot fi dezvelita
precum realitatea
de sensuri
Trimiteți un comentariu