Coşmarul - vise şi aripi

În dimineţi ce se-nfiripă sub geana de lumină,
Îngenunchind, îmi sorb puterea să-nfrunt apocalipsul,
Ce-n suflet naşte minunea speranţei ce se-nchină,
La zborul scânteilor de-aramă ce-mi scrie acatistul.

Un nou tratat de pace… sau încrâncenata luptă?
Destinul va decide aruncând în cer cu zarul,
Iar sfinţi îndoliaţi, plângându-şi aureola ruptă
Jelesc mahmuri prin colţuri, ce-a fost cândva altarul.

În zări întunecate, cad cruci arzând pe ruguri,
Iar vântul, ce-aduce-n nări miros de carne arsă,
Împraştie pe drumuri ocean de necrologuri
Şi-mi stinge în vârtejuri lumina de pe masă.

CLXIII – stări de spirit

Natura s-a îmbolnăvit...;
E palidă şi suferindă.
Îi curge nasul – lac sub geam
Iar frunzele..., de vânt,
Se-adună până-n grindă.

Icnind..., tuşind...,
Că-i vreme rea,
S-ascunde pe sub straşini
Şi suferă iubirea mea
Cu-n umăr gol,
Fugită de prin mlaştini.

Stau şi-o privesc şi plâng şi eu;
Un corb ne stă pe umăr...
Uitându-mă pe geam, în gol,
Zărindu-mă ca-ntr-o oglindă.
Anii-au trecut… Câţi au rămas?
Azi nu vreau să-i mai număr.

Mormântul - vise şi aripi

Ploaia ce-mi cade pe frunte şi-n palme,
Pe obrajii murdari de pământ,
Îmi despică universu-n silabe,
Şi m-afundă mai mult în mormânt.

Săgeţile ce îmi străpung tot trupul,
În noapte, fac ca pieptul să-mi tresară
În lung suspin, agonic; ploaia,
Îmi ia la ţintă viaţa, de aseară.

Cu răni ce-nsângerez nisipul,
O groapă-mi sap în necuprinsul zării
Şi-n loc de cruce, voi aşeza o poartă-n care,
La infinit, vor bate valurile mării.

CLXII - stări de spirit

Plouă...
Cerul gri, fără orizont,
În spate îl duc;
M-apasă, mă chinui’ și doare...
Este toamnă de mult.

Plouă...,
În suflet cu lacrimi
Săpând în maluri de lut.
Pe uliți fumul se-ndeasă
Născând din pământ.

Și plouă
Cu frunze întruna,
Prin vânt dansând agonia...
Ferestre cu obloanele trase
Refuzând simfonia.

Plouă...
În plopi mai cântă doar corbii
În ceața ce-acoperă totul,
Cu felinare aprinse,
Pe drum, mai umblă doar morții.