Marea şi nisipul
Amintiri se zbat în lanţuri grele
Ca bilele de-oţel, rănind pământul
În nopţile cu cerul plin de stele
Şi lună ce-şi ascunde-n zâmbet trupul.
De mână cu eternitatea mută,
Pustiul îmi aşterne-n suflet zarea –
Prietenul meu bun, de vreme multă;
Îmi cântă la ureche marea...
Cu valuri roşii în apus de soare
Spălându-mi rănile încătuşate
Mă face să visez la evadare
Tot promitându-mi... viaţă după moarte.
Îmbrăţişându-mă în miez de noapte,
Furând puţin câte puţin din mine,
Săruturile ei insinuante
Şoptesc, cântându-mi... “orice lângă tine”.
Share on Netlog!
salut sunt mihai avem mai multe site si un radio daca ai vrea un parteneriat adauga id info.whisper multumesc
doar amintirile rămân ca mărturie
brăzdând pământul sufletului gol,
am semănat în el atâtea vise,
atâtea vieţi şi-un singur rol...
îmi e pustiu napoi, dar şi nainte,
doar vorbele-mi sunt clopot, clopot mut,
caverne, răni deschise, frunze moarte,
şi-o mare de tăceri ce-o port drept scut.
furând câte puţin din trupul vieţii,
am învăţat prin jalbe să exist,
un pas şi încă unul peste punte...
îmi tot şoptesc că încă mai exist...
Un singur rol jucat sub soare
Pustiul îţi oferă-n dar...,
Un clopot mut anunţă actul
În care ari pământul în zadar.
Etalând la rampă răni trucate,
Înveseleşti pământul tot -
Nicicând şi nimeni nu te-o crede
Că poţi sădi un vis în suflet mort.
Vorbind de puntea şi de pasul
Ce îţi şoptesc că mai exişti...
E replica în care moare valsul,
Nisipul nu te lasă să te mişti.
"Cu paşi de nisip
am trecut prin cuptorul suspinelor,
devenind...
sticlă de Murano."
am fost cenuşă-ntr-un scenariu scris demult,
dar azi am un alt rol
pe-aceeaşi scenă,
am renăscut din propria-mi cenuşă,
interpretând...
un cântec de sirenă
Trimiteți un comentariu