CLXI - stări de spirit

Doamne, cum pot să stăvilesc furtuna?
Mi-s aripile frânte, înfipte-n stâlpi de gard;
De e să mor acum..., îmi e totuna,
Deja covor de frunze îmi ţine azi de cald.

Ascuns în stelele căzute,
Mustind de ploi sub paşii apăsaţi,
Mă-neacă clipele de mult trecute
Sub nouă ceruri negre şi nori întunecaţi.

Dar Doamne..., spune-mi!
Cum pot să stăvilesc furtuna
Când ceaţa ne cuprinde-atât de-adânc,
Încât nici steaua Ta nu mai răzbate
La căpătâi, sâ-mi lumineze pe mormânt?

Copaci albiţi de propria cenuşă,
Aprinşi în depărtare pe post de lumânări,
Veghează agonia lumii care,
Se-acoperă de-a-ntregul cu fumul lor din zări.

Fântânile secate de apă, de sânge, de sudoare,
Acum sunt galerii de şobolani
Din alte orizonturi şi lumi şi zile trecătoare
Cu dragoste... împărtşită doar pe bani.

Of..., Doamne!
E mult prea frig fugit din case
Şi vântul suflă-n inimi a pustiu...
Zdrobindu-mi trupul, golind de carne, oase,
Timpul, călăul, rânjeşte,
Spunând... că este prea târziu.

Doamne..., Tu spune cum să stăvilesc furtuna...,
Zăpada ne va fi acoperit din nou curând
Linţoliu rece se-aşterne-n dimineţi într-una
Şi lumea, ca naiva, se bucură de ea râzând.