CLXIX - (stări de spirit)
Tac zările în sufletele noastre,
Singurătăţi se-ntrepătrund…
Cu aripi frânte…
Încerc s-aprind văpaie ruguri către stele
Cu focul dinăuntrul meu abia mocnind.
Dorm visele şi dorurile toate…,
În nopţi cu gheare-nfipte-n asfinţit,
Scâşnind din dinţi în ton cu nebunia
Furtunilor ce ne despoaie de amintiri,
Brăzdând obrajii palizi în clipele cuminţi.
E-atâta linişte în jur, încât ne doare...
Fantome de corăbii zac incendiate-n port –
Exorcizări...; bătându-mă în cuie pe catarge
Sau flagelându-mă în miez de noapte,
Lovindu-mă cu pietre şi dându-mi foc...
Abisul ne este orizontul,
Pleoape grele ne-nchid în colivii
Cu gratiile făcute din razele de lună –
Acea dorită plajă...,
O lume în care paşii au umbre sângerii.
Share on Netlog!
e-atâta jale-n jur încât mă doare,
al nopţii negre nedormit catarg,
corabia-mi e vas cu slabe vele,
abandonată-n pustiitul larg
e-atâta linişte încât mă cred în pace
cu bântuitele păreri de rău şi crud,
doar şoapta ta blesteme mai desface
în universul meu fierbinte, ud...
de vezi că tac, în suflet n-am tăcere,
văpăi de ruguri arse-mi sunt veşmânt,
te-ai întrebat de unde-mi vine cântul?
te-ai întrebat de ce încă mai sânt?
Blestemată să-mi fie atuncea calea...
Şi calea, întunecată de ocări;
Cu lacrimi îţi voi şterge jalea,
Veşmintele ţi le voi schimba cu flori.
Corabia, în spate, la apă,
Voi duce bucuros să ştiu
Că pleci din astă lume aspră,
Lăsându-mă iar singur în pustiu.
Îţi voi ciopli catarg din trupu-mi...
Schilod, destinul vrea să fiu
Şi voi ruga tot infinitul
În vele să îţi sufle,
Cât nu e prea târziu.
Trimiteți un comentariu