CLXIII – stări de spirit

Natura s-a îmbolnăvit...;
E palidă şi suferindă.
Îi curge nasul – lac sub geam
Iar frunzele..., de vânt,
Se-adună până-n grindă.

Icnind..., tuşind...,
Că-i vreme rea,
S-ascunde pe sub straşini
Şi suferă iubirea mea
Cu-n umăr gol,
Fugită de prin mlaştini.

Stau şi-o privesc şi plâng şi eu;
Un corb ne stă pe umăr...
Uitându-mă pe geam, în gol,
Zărindu-mă ca-ntr-o oglindă.
Anii-au trecut… Câţi au rămas?
Azi nu vreau să-i mai număr.

Mormântul - vise şi aripi

Ploaia ce-mi cade pe frunte şi-n palme,
Pe obrajii murdari de pământ,
Îmi despică universu-n silabe,
Şi m-afundă mai mult în mormânt.

Săgeţile ce îmi străpung tot trupul,
În noapte, fac ca pieptul să-mi tresară
În lung suspin, agonic; ploaia,
Îmi ia la ţintă viaţa, de aseară.

Cu răni ce-nsângerez nisipul,
O groapă-mi sap în necuprinsul zării
Şi-n loc de cruce, voi aşeza o poartă-n care,
La infinit, vor bate valurile mării.

CLXII - stări de spirit

Plouă...
Cerul gri, fără orizont,
În spate îl duc;
M-apasă, mă chinui’ și doare...
Este toamnă de mult.

Plouă...,
În suflet cu lacrimi
Săpând în maluri de lut.
Pe uliți fumul se-ndeasă
Născând din pământ.

Și plouă
Cu frunze întruna,
Prin vânt dansând agonia...
Ferestre cu obloanele trase
Refuzând simfonia.

Plouă...
În plopi mai cântă doar corbii
În ceața ce-acoperă totul,
Cu felinare aprinse,
Pe drum, mai umblă doar morții.

Sacrificiul - vise şi aripi

Realitatea este compusă din puncte de vedere,
adevărul este fără echivoc...

Ai murit şi te-am acoperit cu cerul,
să-mi fie sprijin pentru aripi...
Potop de grindină, a fost să-mi frângă zborul
născută din teama-ţi fără margini.

Ce nu-nţelegi?
Eu sunt doar clown-ul
ce îşi cânta iubirea-n pieţe...,
un saltimbanc ce ai lovit cu pietre
crezând că are mii de feţe.

Pe eşafod, zdrobindu-mi aripile şi-aşa frânte,
Din disperarea de a-mi diseca pe viu durerea,
ai reuşit ca teama să-ţi dispară
Acoperindu-ţi trupul cu veşmânt de doliu...
şi-nsângeratul suflet,
cu linţoliu.

Ce nu-nţelegi? Că teama ţi-a fost armă?!
Te-ai sinucis iubito...
şi-acum eşti moartă.

Acum..., eşti doar stăpâna visului, ce-noată-n lacrimi
sclipind ca stelele, în cerul lumii mele...
atâta timp, cât mai există-n noi speranţă
că-n inerţia aripilor căzute fără vlagă
se mai ascunde încă, un strop de viaţă.