De ai minţit...

De ai minţit, nu e nimica...
Iertare, n-ai de ce să ceri;
Durerea ce-ai zidit-o-n suflet
E-a vieţii mele amăgire...,
Şi crudul meu mister.
Crezare n-am să-ţi dau de-acuma...
Chiar uşa larg de mi-ai deschide;
Pe-a vântului aripă, pica-va vina,
Cu toate că mi-e greu să te ignor.

Vai! Chin si zbucium să răsară,
La sufletu-mi voi pune pază...;
Nici pasărea nu vreau să treacă,
Voi ştii că ai trimis-o-n joacă...
Chiar soarele..., va trece cenzurat
Şi luna, cu săgeţi voi doborî-o...;
Încrederea-mi, vei fi otravit cu drag
Şi noaptea în coşmar ai omorî-o.

De ai minţit, voi ştii ca să te iert;
Nu-i bai..., nu este prima dată,
Dar să nu-mi ceri ca să te chem
Aşa cum ai sperat-o, viaţa toată.
De ai minţit nu-mi e totuna...
Că e să doară, nu-i a ta durere...;
Tu mergi-nainte, călătoare,
Pe drumul lung cât săptămâna
Şi săptămâna lungă cât un an...,
Din curcubeu, furând lumina,
Măsura depărtării dintre noi,
Eu îmi voi vedea de ale mele ziduri,
Păzind cu străşnicie cărămida
Ce am lăsat-o conştient să cadă...;
Cu grijă, voi aşeza-o înapoi.
(vebwell)