Este duminica, este soare. Frigul nu conteaza; caldura din interior este cea care te face sa fi fericit sau nu, de care depinde sa te simti bine. Intotdeauna am privit bucuria de a trai ca pe o problema personala. Cred ca omul este inzestrat nativ cu capacitatea de a fi fericit si pe langa faptul ca depinde numai de el insusi de a descoperi si dezvolta acest potential latent, are si datoria de a o face. Citisem undeva ca “un zambet nu te saraceste, dar cu acesta, poti imbogati pe cei din jur.”
Cel mai important lucru sau unul dintre ele, este de a te cunoaste si a stii in orice moment unde te afli si in raport cu fortele tale sa-ti planifici urmatorul pas. Trebuie sa-l faci! In el sta, trebuie sa stea progresul. PASUL; consider ca fermitatea cu care il faci depinde de fortele fiecaruia. Oare cat de important este echilibrul? Cat de diferita este lumea privita de sus fata de cea pe care ti-o ofera mersul “in patru labe”? Oare mersul, in principiu, nu presupune si echilibru?
Trebuie facut distinctie de la bun inceput intre mers, chiar si cel “in patru labe” si tarat. Taratul nu ar trebui sa fie caracteristic oamenilor.
Te-ai intrebat de ce omul si-a dorit dintotdeauna sa zboare? Viata poate fi asemuita cu o ascensiune pe un perete de stanca; la inceput exista dorinta; superficial analizata, identificata cu dorinta de a ajunge SUS, dar in esenta, placerea de a lupta si a invinge, nu natura, ci pe tine insuti; apoi apare constientizarea necesitatii pentru ascensiune, exteriorizandu-se.
Stanca; dura, rece, incomoda si aspra. Incepi sa simti ca faci parte din ea si iti cauti primii pasi, primele “prize”. Teama; oarba, electrizanta si impunatoare, dar ca nefacand parte din tine, ci ca o entitate fizica clara, uriasa si primitiva, umeda si… din nou rece. Privirea o cauta, ii simti prezenta, dar te multumesti cu senzatiile celui de-al saselea simt. Deja nu-ti mai apartii; te indepartezi din ce in ce mai mult de tine, iar universul s-a transformat prin insasi complexitatea sa.
O prima privire spre locul de unde ai plecat iti da fiori si-ti poti creea o imagine despre notiunea de distanta. Iti este din ce in ce mai clar ca efortul fizic scade odata cu inaltimea lasand locul celui psihic.
Sudoarea; rece, vascoasa, sarata, iti incetoseaza ochii si gura iti este uscata, dar nu din cauza setei. De fapt senzatii ca sete, foame, frig, durere, nu mai exista; este ca si cand intregul tau sistem nervos a devenit incapabil de a le mai analiza. Este tocmai contradictia dintre real si ireal. Sangele iti curge manjindu-ti antebratul, iar durerea cu toate ca iti apartine o atribui celui pe care il impingi de la spate si il sustii pentru a mai putea trece de o priza alunecoasa, pana in momentul in care va muri.
Muschii, incordati la maxim si transfigurarea citita pe intreaga lui faptura iti da o idee asupra chinurilor indurate. Mainile cu degete ranite, din care sangele zvacneste cu fiecare bataie de inima - gheare de animal fricos ce se agata cu disperare de tine. Mila invinge. “Sarman animal!” I te cuibaresti sub calota lui craniana si dintr-o data… lacrimile, inexistente si totusi… Durerea? Oboseala? Setea? Dar totodata vointa de a ajunge... NU frica... VOINTA. Un ultim efort si... EVRIKA. Apoi prabusirea. Intunericul.
Eu am ramas. Plec, dar cu promisiunea de a reveni si atunci... “incununat cu toata slava”.
(vebwell)
Share on Netlog!
