Despre prietenie

prietenia este... mai presus de orice slăbiciune umană.

De-ale mele

Fiecare dintre noi tindem să clasificăm „necunoscutul” în încercarea disperată de a ni-l face mai puţin necunoscut...

Axiomă

Ce ne fascinează, ne este prin definiţie adevăr.

De-ale mele...

De-am înceta să ne considerăm poemele desăvârşite ale propriilor vieţi, de-abia atunci..., ca versuri, găsi-vom rimă...

Întors din pustiu (stări de spirit)

Download

Râd cu braţele desfăcute până la cer -
gură lacomă încercând să cuprindă universul.
În palme-mi stau ca-ntr-o balanţă
deopotrivă întinderea albastră şi galben-cenuşiu,
tot Necuprinsul.

Dansez cu păsările
ce se-adună în pletele şi la subţiorile mele
ca în crengile şi scorburile pădurii,
acoperindu-mă cu iarbă şi muşchi verde,
frunze cunună şi flori la ureche,
cu soare, rouă, cer senin şi curcubee.

Cânt până la epuizare...
Îngânând o ciocârlie,
în lupta ei cu înălţimile, inima-mi zboară
mai sus decât munţii,
mai sus decât Luna,
mai departe de mine,
mai aproape de Dumnezeu.

Mă-ntreb cine sunt

Şi ţip...:
CINE SUNT EU?
Primăvara din văi răspunde-n ecou:
Eu..., Eu..., Eu...

Proiectul "Lucian Blaga"

Factorul perturbator

Există acea lege a echilibrului care face ca toate să tindă spre... o armonie generală - doar noi, oamenii, prin acţiunile noastre, fapte, decizii, dorinţe şi idei preconcepute, facem ca perfecţiunea să devină intangibilă.

Orizonturi (fiului meu)

În mod ideal, suntem singurii care putem să ne trasăm limitele... Cu şansă, răbdare şi voinţă acestea pot dispare, visele devenind propriile noastre orizonturi.

Despre compatibilitate

Fiecare dintre noi suntem centrul propriului univers.

Consider că orice gest, cuvânt sau faptă are propria viaţă şi greutate, au propriile gravităţi... Există totuşi o amprentă emoţională a fiecăruia care face ca acestea să fie atât de diferite de la un om la altul. Cu cât asemănarea este mai mare cu atât mai mult se poate vorbi despre compatibilitate afectivă - factorul care face ca lumile noastre să se atragă sau să se respingă.

Despre fericire

Din păcate fericirea nu este empatică...; este rezultatul unui cumul de factori interni şi externi - stări de spirit şi respectiv, efecte de conjunctură. Sigur, se poate vorbi despre fericirea generală, dar în chintesenţă, bazânduse tot pe cea individuală...

D-ale mele

Dintre toate aripile, doar cele ale viselor nu vor ceda ispitei de-a fi smulse.

Urare

Sănatate, şansă şi iubire...! Avându-le pe acestea, fericirea vine de la sine.

Coşmarul - vise şi aripi

În dimineţi ce se-nfiripă sub geana de lumină,
Îngenunchind, îmi sorb puterea să-nfrunt apocalipsul,
Ce-n suflet naşte minunea speranţei ce se-nchină,
La zborul scânteilor de-aramă ce-mi scrie acatistul.

Un nou tratat de pace… sau încrâncenata luptă?
Destinul va decide aruncând în cer cu zarul,
Iar sfinţi îndoliaţi, plângându-şi aureola ruptă
Jelesc mahmuri prin colţuri, ce-a fost cândva altarul.

În zări întunecate, cad cruci arzând pe ruguri,
Iar vântul, ce-aduce-n nări miros de carne arsă,
Împraştie pe drumuri ocean de necrologuri
Şi-mi stinge în vârtejuri lumina de pe masă.

CLXIII – stări de spirit

Natura s-a îmbolnăvit...;
E palidă şi suferindă.
Îi curge nasul – lac sub geam
Iar frunzele..., de vânt,
Se-adună până-n grindă.

Icnind..., tuşind...,
Că-i vreme rea,
S-ascunde pe sub straşini
Şi suferă iubirea mea
Cu-n umăr gol,
Fugită de prin mlaştini.

Stau şi-o privesc şi plâng şi eu;
Un corb ne stă pe umăr...
Uitându-mă pe geam, în gol,
Zărindu-mă ca-ntr-o oglindă.
Anii-au trecut… Câţi au rămas?
Azi nu vreau să-i mai număr.

Mormântul - vise şi aripi

Ploaia ce-mi cade pe frunte şi-n palme,
Pe obrajii murdari de pământ,
Îmi despică universu-n silabe,
Şi m-afundă mai mult în mormânt.

Săgeţile ce îmi străpung tot trupul,
În noapte, fac ca pieptul să-mi tresară
În lung suspin, agonic; ploaia,
Îmi ia la ţintă viaţa, de aseară.

Cu răni ce-nsângerez nisipul,
O groapă-mi sap în necuprinsul zării
Şi-n loc de cruce, voi aşeza o poartă-n care,
La infinit, vor bate valurile mării.

CLXII - stări de spirit

Plouă...
Cerul gri, fără orizont,
În spate îl duc;
M-apasă, mă chinui’ și doare...
Este toamnă de mult.

Plouă...,
În suflet cu lacrimi
Săpând în maluri de lut.
Pe uliți fumul se-ndeasă
Născând din pământ.

Și plouă
Cu frunze întruna,
Prin vânt dansând agonia...
Ferestre cu obloanele trase
Refuzând simfonia.

Plouă...
În plopi mai cântă doar corbii
În ceața ce-acoperă totul,
Cu felinare aprinse,
Pe drum, mai umblă doar morții.

Sacrificiul - vise şi aripi

Realitatea este compusă din puncte de vedere,
adevărul este fără echivoc...

Ai murit şi te-am acoperit cu cerul,
să-mi fie sprijin pentru aripi...
Potop de grindină, a fost să-mi frângă zborul
născută din teama-ţi fără margini.

Ce nu-nţelegi?
Eu sunt doar clown-ul
ce îşi cânta iubirea-n pieţe...,
un saltimbanc ce ai lovit cu pietre
crezând că are mii de feţe.

Pe eşafod, zdrobindu-mi aripile şi-aşa frânte,
Din disperarea de a-mi diseca pe viu durerea,
ai reuşit ca teama să-ţi dispară
Acoperindu-ţi trupul cu veşmânt de doliu...
şi-nsângeratul suflet,
cu linţoliu.

Ce nu-nţelegi? Că teama ţi-a fost armă?!
Te-ai sinucis iubito...
şi-acum eşti moartă.

Acum..., eşti doar stăpâna visului, ce-noată-n lacrimi
sclipind ca stelele, în cerul lumii mele...
atâta timp, cât mai există-n noi speranţă
că-n inerţia aripilor căzute fără vlagă
se mai ascunde încă, un strop de viaţă.

CLXI - stări de spirit

Doamne, cum pot să stăvilesc furtuna?
Mi-s aripile frânte, înfipte-n stâlpi de gard;
De e să mor acum..., îmi e totuna,
Deja covor de frunze îmi ţine azi de cald.

Ascuns în stelele căzute,
Mustind de ploi sub paşii apăsaţi,
Mă-neacă clipele de mult trecute
Sub nouă ceruri negre şi nori întunecaţi.

Dar Doamne..., spune-mi!
Cum pot să stăvilesc furtuna
Când ceaţa ne cuprinde-atât de-adânc,
Încât nici steaua Ta nu mai răzbate
La căpătâi, sâ-mi lumineze pe mormânt?

Copaci albiţi de propria cenuşă,
Aprinşi în depărtare pe post de lumânări,
Veghează agonia lumii care,
Se-acoperă de-a-ntregul cu fumul lor din zări.

Fântânile secate de apă, de sânge, de sudoare,
Acum sunt galerii de şobolani
Din alte orizonturi şi lumi şi zile trecătoare
Cu dragoste... împărtşită doar pe bani.

Of..., Doamne!
E mult prea frig fugit din case
Şi vântul suflă-n inimi a pustiu...
Zdrobindu-mi trupul, golind de carne, oase,
Timpul, călăul, rânjeşte,
Spunând... că este prea târziu.

Doamne..., Tu spune cum să stăvilesc furtuna...,
Zăpada ne va fi acoperit din nou curând
Linţoliu rece se-aşterne-n dimineţi într-una
Şi lumea, ca naiva, se bucură de ea râzând.

Încă un vers...

inspirată de poemul "Cerc" al Leonidei Lari

Tânjind amarnic după versul tău
Aripa mi-e sculptată-n piatră
Şi zborul mi se frânge-n gratii mai mereu...
Tu-n vers mă iartă.

Cu rugăciuni şi lumânări aprinse
Înclin tot cerul pe o parte,
Un vers să ţi-l implor, cu stele ninse,
Într-o noapte.

Mă iartă dar..., că vina nu mi-e mare;
Un vers ajuns-am să cerşesc...
Că fără poezie, întreaga-mi lume moare
Încă un vers..., atâta îmi doresc.

Unui vis

Ar fi deajuns să ceri iertare
Să îmi promiţi că nu mai faci
Şi-ai construi o punte nouă
Din trandafiri şi mii de maci.

Un curcubeu ţi-ar fi cunună
Sub cerul tot, primit în dar
Cenuşa dragostei să-nvie
Prin stelele sacrificate pe altar.

Sărut de-acum pământul negru
Ce poartă paşii mei spre casă
Îmbrăţişând tot universul...
La piept, cu rochia-ţi de mireasă.

M-aş dărui chiar astăzi ţie
De-aş ştii că-n taină 'ţi pare rău
Că ai plecat lăsând în urmă
Pe mine-n viaţă... eu, iubitul tău.