CLXIII – stări de spirit
Natura s-a îmbolnăvit...;
E palidă şi suferindă.
Îi curge nasul – lac sub geam
Iar frunzele..., de vânt,
Se-adună până-n grindă.
Icnind..., tuşind...,
Că-i vreme rea,
S-ascunde pe sub straşini
Şi suferă iubirea mea
Cu-n umăr gol,
Fugită de prin mlaştini.
Stau şi-o privesc şi plâng şi eu;
Un corb ne stă pe umăr...
Uitându-mă pe geam, în gol,
Zărindu-mă ca-ntr-o oglindă.
Anii-au trecut… Câţi au rămas?
Azi nu vreau să-i mai număr.
Share on Netlog!
Vor mai rămâne ani timizi
pervazul încă-i mai aşteaptă
să se arate prin oglinzi
prin faţa vremii care-i spartă...
Poate că acei trei de 'şi' din primul vers al celei de-a treia storfe ar trebui rânduiţi altfel. Sunt prea mulţi laolaltă.. Şi suferă niţel finalul stofei a doua ..
Numai de bine,
G.
Sa ne-nchipuim că-i toamnă…
(Evident, fără pretenţii literare...)
Şi-“afară plouă ne-ncetat
Cu picuri mici şi reci şi goi,
Iar orizontul e pătat”,
Cu nori mai negri decât noi.
Şi toamna ţârâind întruna,
Cu picuri mici si reci si goi,
Ne udă fleaşcă azi cununa
Şi-o tăvăleşte în noroi.
Şi că e toamnă, vântul bate,
Cu picuri mici şi reci şi goi
Şi cu rafale-n repetiţii, poate,
S-arunce strofe la gunoi.
Şi-atunci, înconjurat de frunze,
Mă-ntreb tălâmb ce a fost mai rău:
O toamnă ce-o sugrumi în analize
Sau sentimentul de-a te pierde-n hău?
Căderea poate fi... copleşitoare;
Senzaţia de fel nu-i singulară
Luând ca reper, istovitoare
Ploi de toamnă, de dimineaţă până-n seară.
Vedeţi şi dumneavoastră dară,
Că mai sunt multe de-nvăţat;
Cenaclu-acela, literar... de seară...
Nu mă consider demn de lecturat.
Cu stimă pentru pentru activitatea dumneavoastră..., Eugen Bîrziche
Trimiteți un comentariu